I. GENERALITATI
Înotul este în acelaşi timp sport
şi tratament. El ne ajută să atingem o stare generală de relaxare, fiind un bun
remediu împotriva stresului sau a depresiilor. Prin înot punem în mişcare toţi
muşchii, iar mişcările sunt foarte uşoare şi plăcute fiindcă apa ne preia cam
70% din greutatea corpului.
I.1. Istoric
Înotul
în antichitate era considerat la romani sau greci un act de cultură, dar nu
numai. Reprezenta uneori parte a pregătirii militare a tinerilor, prin care îşi
puteau arăta curajul, puterea şi îndemânarea în înfrângerea curenţilor de apă.
În
ţara noastră, primele întreceri sunt menţionate pe la începutul secolului XIX
în Ardeal. Aici se amenajează ceva mai târziu pe malul râului Mureş primul
bazin natural, la Arad (1845). Tot în aceeaşi perioadă înotul este introdus şi
în şcoală.
Este,
sau ar trebui să fie, de certă actualitate întrebarea pe care şi-o punea
Platon, dacă un om care nu ştie să înoate poate fi bun de vreun serviciu; „nec
legit nec natat” a fost expresia prin care filosoful antic înfiera pe cei care
nu ştiau nici să citească, nici să înoate, ceea ce era sinonim în antichitate
cu incultura şi absenţa receptivităţii. Societatea contemporană care a
înscăunat fotbalul drept rege al sporturilor ar trebui să-şi revizuiască
atitudinea faţă de fiecare ramură sportivă în parte, abandonând cheltuiala
uriaşă de fonduri financiare şi de energie pentru un sport care a devenit mai
mult un spot publicitar – ne referim la fotbal şi nu numai – şi să-şi
concentreze eforturile spre promovarea acelor sporturi care cu adevărat
reprezintă îngemănarea valorilor umane perene.
Despre înot, istoricii afirmă că a
apărut odată cu omul, fiindu-i de mare folos în lupta sa pentru existenţă.
Privind în negura vremii, la începutul existenţei umane, ştim că omul s-a
stabilit, din considerente utilitare, de-a lungul cursurilor de apă. Cu mult
înainte de a învăţa să construiască poduri, omul – împins de curiozitatea sa
caracteristică – a traversat apa înot, dorind să cerceteze malul celălalt, în
căutare de hrană. Aceasta a fost o mare necesitate cu atât mai mult cu cât
ambarcaţiunile primitive – atât de fragile şi instabile – făceau nenumărate
victime. Putem privi astfel înotul ca pe un mijloc de satisfacere a unei
trebuinţe primare, şi anume nevoia de hrană.
Situându-ne tot pe treapta
trebuinţelor fiziologice, vedem că înotul, până în ziua de azi, este un mijloc
de menţinere şi de întărire a sănătăţii, contribuind la dezvoltarea armonioasă
a organismului. De altfel, medicina foloseşte frecvent înotul ca mijloc de
tratament în zilele noastre.
În
ceea ce priveşte trebuinţele de securitate, care includ căutarea securităţii,
nevoia de securitate emoţională, de securitate contra pericolelor, a
deposedării – aşadar asigurarea vieţii, nevoia de protecţie, toate acestea îşi
pot găsi împlinirea prin învăţarea înotului, văzut în primul rând ca o
necesitate de apărare a vieţii în faţa pericolului de înec. Întâlnim de multe
ori şi în prezent situaţii dureroase când, lipsiţi de cunoştinţe elementare de
înot, oamenii îşi pierd viaţa.
Aspectul
utilitar al înotului este zugrăvit în istorie de nenumărate personaje intrate în
legendă. Celebrul Ulisse, ale cărui isprăvi sunt adunate de Homer în paginile
„Odiseei”, a înotat două zile şi două nopţi până la ţărm, după naufragiul
corăbiilor sale. O altă legendă spune că, indiferent de vârstă, toţi cetăţenii
liberi ai Spartei erau obligaţi să facă zilnic o baie în Eurotas, înainte de
masă.
Lumea
antică, aşa cum atestă izvoarele istorice scrise şi nescrise, a apreciat rolul
benefic al înotului. În termele romane, de pildă, practicau înotul atât tinerii
cât şi vârstnicii, înotul fiind unul din mijloacele de pregătire militară.
Pe
lângă latura utilitară, istoria aminteşte şi alte motive care i-au îndemnat pe
oameni să practice înotul, în paralel cu alte exerciţii fizice. Este
semnificativ exemplul grecilor din Sparta şi Atena care au înfiinţat gimnazii în care rolul educativ
principal îl avea tocmai educaţia fizică.
Continuând
periplul în istoria înotului, amintim că perioada de mare avânt a acestui sport
a fost urmată de o fază de declin, când apei şi înotului abia dacă li se
recunoşteau rolul lor igienic. În Evul Mediu clericii au căutat să canalizeze
gândirea oamenilor în direcţia spiritului, în detrimentul trupului. Educaţia
fizică, înotul, ba chiar simpla folosire a apei erau considerate „lucru
diavolesc”, ceea ce a contribuit la o
totală lipsă de igienă şi a dus la apariţia epidemiilor. Cei care încălcau
interdicţiile şi îndrăzneau să se
„scalde” fie erau consideraţi excentrici, fie erau pedepsiţi.
Salvarea
a venit din partea marilor oameni de litere, a pedagogilor şi filosofilor din
secolele XVII – XVIII, ca Montaigne,
John Locke ori J. J. Rousseau, care au situat educaţia fizică pe acelaşi
plan cu cea spirituală, contribuind
astfel la un nou avânt al înotului.
Au
urmat ani buni de practicare a înotului ca exerciţiu fizic, pentru ca, în timp,
acesta să evolueze şi sub aspect competitiv; tot mai mulţi oameni au devenit
interesaţi nu doar de cât de mult înoată, ci şi de cât de repede. Astfel a
apărut înotul sportiv, al cărui act de naştere s-a semnat în secolul al
XIX-lea, odată cu primele concursuri oficiale, care au avut loc la Londra. De
atunci s-au născut noi tehnici de înot, noi metode de pregătire, noi tipuri de
costume, totul reactualizat şi îmbogăţit după fiecare mare competiţie. Jocurile
Olimpice au fost totdeauna gazde de onoare ale înotului, acesta fiind, alături
poate de gimnastica sportivă şi de atletism, cea mai urmărită şi mai
atrăgătoare ramură sportivă.
După ce am demonstrat vechea tradiţie sportivă a înotului,
cu rădăcini adânci în antichitate, este necesar să precizăm importanţa
învăţării şi practicării acestui sport în contemporaneitate, cu accent pe
societatea românească ce face faţă cu greu nevoii de a asigura înotătorilor
condiţiile materiale optime de desfăşurare a antrenamentelor. Vitregiţi de
fondurile pe care statele dezvoltate, diferitele firme de sport sau din
sectorul economic privat le acordă pentru antrenamente sau competiţii,
înotătorii români au reuşit totuşi să înalţe pe catarg drapelul ţării noastre,
Imnul României intonat pentru Camelia Potec la ultima olimpiadă, aceea de la
Atena, urmând să însufleţească multă vreme încă pe cei care bat la porţile
afirmării în acest sport.
Antrenorii din laboratoarele performanţei sportive au
datoria să ţină pasul cu cerinţele mondiale actuale şi de perspectivă. Lucrând
cu sportivi de vârstă şcolară mică, ei trebuie cu atât mai mult să le insufle
de la început copiilor dragostea pentru această ramură sportivă, determinându-i
să o privească prin prisma tuturor aspectelor sale: călirea
organismului, mijloc de agrement, mijloc terapeutic,
salvare de la înec, înot utilitar, disciplină sportivă.
Pentru
a detalia problemele legate de specificul înotului, e necesar să privim această
ramură sportivă ca pe un element ce contribuie la educaţia motrică generală a
omului, care se desfăşoară cu maximum de eficienţă în timpul perioadei de
creştere şi dezvoltare. Aşadar, ca ramură a educaţiei fizice, practicarea
înotului are dublu rezultat; în primul rând ajută la dezvoltarea fizică
armonioasă pe plan morfo-funcţional, o dezvoltare optimă din punct de vedere
calitativ şi cantitativ, iar în al doilea rând oferă celor care practică sport
în general, înot în special, bogate scheme motrice care vor fi stocate în
memorie, având o aplicatibilitate directă în procesul de adaptare şi integrare
a organismului uman în mediul înconjurător.
În
plan fizic, înotul are o influenţă deosebit de favorabilă asupra dezvoltării
organismului, începând cu procesul general de creştere, de călire şi întărire a
rezistenţei organismului, de mărire a capacităţii generale de efort.
Prin
simpla scufundare în apă, înotătorul are senzaţii deosebite faţă de cele
obişnuite în viaţa terestră, poate chiar similare stării de imponderabilitate.
Constatarea că în apă poate face ce vrea cu corpul său, parcă sfidând legile
gravitaţiei, îi dă mai ales sportivului aflat la vârsta copilăriei mici
impresia că „se joacă” într-un mod plăcut şi interesant. Această bună
dispoziţie creată de deplasarea în mediul acvatic influenţează benefic psihicul
în ansamblul său.
Este bine cunoscut faptul că, prin sport, individul se
poate exprima, poate arăta cine este, ce simte şi ce viziune are el asupra
vieţii; astfel el se identifică atât cu sine cât şi cu ceilalţi. Pierre de
Coubertin spunea: „sportul produce frumuseţe pentru că angajează subiectul care
este o sculptură vie”.
Frumuseţea înotului nu este doar una exterioară, ce ţine de
aspectul fizic plăcut al înotătorului sau de dinamismul mişcării în apă, cu
nuanţe de accelerare şi relaxare, de excitaţie şi acalmie. În lucrarea sa „Instituţia
copiilor”, Montaigne scria: „căliţi-i la frig, la vânt, la soare. Obişnuiţi-i
cu toate. Să nu fie un băiat frumos şi molâu, ci un băiat frumos şi puternic.”
Înotul conferă sportivului frumuseţe interioară, un plus de valoare morală ce
vine poate din modul în care se desfăşoară pregătirea pentru competiţii. La
antrenamente, înotătorul e singur în apă, singur cu cronometrul de pe perete,
încercând cu fiecare kilometru înotat să se autodepăşească permanent.
Educarea şi formarea sub aspect psihocomportamental a
înotătorilor se referă la modul în care
se poate realiza conştientizarea lui, formarea nivelului integrativ al
conştiinţei sale. Această operaţie deosebit de complexă pretinde strategii
psihopedagogice de mare fineţe, determinate de legităţile obiective ale
realităţii, dar şi de motivele, trebuinţele şi atitudinile subiective ale
sportivului.
Practicarea înotului de către copii contribuie substanţial
la formarea şi dezvoltarea unor importante calităţi moral-volitive, şi anume:
curajul, voinţa, perseverenţa şi hotărârea. Încă din anii
’70, ziarul „L’Equipe” atrăgea atenţia asupra atitudinii unor părinţi care se
lamentează: „Menajaţi-i! Cu puţină igienă suntem de acord, dar în rest să nu
răcească şi mai ales să nu-şi frângă oasele!”. În opinia lui C. Ciobanu această
menajare generează infracţiunile de mai târziu. Specialiştii au obligaţia de a
convinge părinţii de importanţa înotului, a sportului, ca factor educaţional.
Atunci drumul către obţinerea unor rezultate valoroase în plan sportiv şi moral
este deschis.
Înotul
este în mod deosebit un sport individual. Tocmai de aceea el dezvoltă
capacitatea de muncă independentă şi spiritul de iniţiativă. Antrenorii
experimentaţi nu îşi tutelează excesiv elevii,
nu îi controlează pas cu pas, ci le dau posibilitatea să îşi
îndeplinească singuri programul de antrenament stabilit de comun acord, ceea ce
dezvoltă şi o atitudine conştientă faţă de procesul de pregătire. În acest
timp, antrenorul se poate ocupa de alţi sportivi, pe alte culoare. O tutelă din
umbră a antrenorului permite sportivului
să participe cu succes la competiţii, fără să manifeste nevoia ca antrenorul să
fie prezent pe marginea bazinului. Un astfel de sportiv este stăpân pe sine,
are încredere în forţele sale, apreciază clar situaţia şi participă în mod
raţional la lupta sportivă.
Ca
şi în timpul activităţii şcolare, sportivii resimt un grad mai mare sau mai mic
de oboseală. Pentru a putea lupta împotriva acestui fenomen, ei pot folosi atât
în bazin cât şi în timpul îndeplinirii altor sarcini procedeul „autocomenzii:
„încă 10 vâsliri puternice”, „mai tare”, „încă puţin şi câştig”.
O
altă calitate dezvoltată şi prin practicarea înotului este spiritul de
competiţie. Acesta este necesar în viaţa de zi cu zi, căci fără competiţie nu
putem vorbi de progres. Sportul are această particularitate esenţială –
competiţia, al cărei corolar este victoria. Nu putem vorbi despre sport, dacă
exerciţiul fizic respectiv nu presupune competiţia încheiată cu un anumit
rezultat. De aceea factorii educativi şcolari trebuie să acorde o mare atenţie
acestui aspect. Victoria se conturează şi prinde viaţă în timpul competiţiei,
dar ea este pregătită cu mult timp înainte, de-a lungul antrenamentelor.
Autorul citat anterior compara manifestarea competiţională cu o reprezentaţie
de teatru; astfel, competiţia ar fi piesa în sine, iar antrenamentul, actul de
regie. Desfăşurându-şi activitatea, antrenorul, ca şi regizorul,
construieşte o valoare în funcţie de
legile sportului, respectiv ale artei.
Aflat
la vârsta constituirii profilului psihomoral, şcolarul mic poate fi orientat
prin sport spre o dezvoltare armonioasă a personalităţii. Dacă temperamentul şi
aptitudinile sunt native, caracterul se poate forma şi aici intervin cei care
lucrează cu copilul sportiv. Practicând înotul, încă de la vârsta şcolarităţii
mici copilul capătă trăsături pozitive de caracter. Între constructele
personalităţii de factură bipolară, la copilul sportiv putem regăsi:
|
CINSTE
|
ALTRUISM
|
SINCERITATE
|
HĂRNICIE
|
CALM
|
iar nu:
|
NECINSTE
|
EGOISM
|
MINCIUNĂ
|
LENE
|
AGRESIVITATE
|
Potenţialul
formativ-educativ al înotului este îndeplinit tocmai prin educarea acestor
aspecte pozitive, precum şi prin educarea acelor trăsături de caracter
implicate într-o serie de atitudini.
|
Atitudinea
faţă de muncă
|
Atitudinea
faţă de colectivitate
|
Atitudinea
faţă de sine însuşi
|
|
·
Dragostea de muncă
|
·
Colectivismul
|
·
Demnitatea personală
|
|
·
Sârguinţa
|
·
Încrederea în ceilalţi
|
·
Încrederea în forţele proprii
|
|
·
Conştiinciozitatea
|
·
Onestitatea
|
·
Siguranţa de sine
|
|
·
Iniţiativa
|
·
Fair play
|
·
Hotărârea
|
|
·
Disciplina în muncă
|
·
Respectul
|
·
Perseverenţa
|
